Oglinda Lunii

Nu asa o sa gasim noi de revelion la Negoiu, dar ma rog, macar visul sa imi ramana, si dorinta pentru o noua vacanta la schi in tari straine. Poate Elvetia in curand???

Iata o urare de Craciun, una din cele mai frumoase, primita in prag de sarbatori.

Deschideti usa si lasati spiritul Craciunului sa va intre in casa! Deschideti inimile si lasati Bucuria si Implinirea sa va intre in suflet! Deschideti larg bratele si imbratisarea voastra calda, vorba buna si gandul curat sa fie cel mai de pret cadou pentru cei dragi! Fie ca Iubirea, Intelepciunea, Increderea si Generozitatea sa va calauzeasca pasii in noul an! 

"Craciun Fericit!"

Cum m-am pregatit eu pentru Craciun?

Hmm... pai daruind si facand planuri de cadouri, ambaland, incercand sa fiu peste tot si sa ii bucur pe toti. De cativa ani, ador sa gasesc zambetul si lumina in ochii celor care primesc ceva si imi sunt suficiente, pentru ca pur si simplu nu simt ca am nevoie de nimic.

Din fericire pot sa imi cumpar ceea ce imi doresc, iarasi din fericire nu am pretentii prea mari, astfel incat Craciunul ma gaseste multumita cu sotul pe care il am, sanatatea, vacantele petrecute, familiile noastre si planurile pentru viitor si nou an. Nu imi doresc nimic mai mult decat sa ma simt bine, sa ma implinesc pe mine si pe cei din jur si sa imi duc la capat visele si proiectele...sa darui de jur imprejur lumina, liniste si bucurie.

Din acelasi ciclu "Bine ai venit in Romania", pe 23 decembrie m-am dus cu mama sa fac cateva cumparaturi la Cora Pantelimon. Si numai bine ce iesim din magazin, ca avem placerea sa ne gadile urechea vreo 3-4 baieti de baieti, smecheri de smecheri, bibani si barosani care aveau 1 singur refren: "P..mea, bagami-as p...mea in ma-ta".

Am acum in prag de Craciun o scarba generala pentru tara in care m-am intors, toate defectele imi sar in ochi, pregnant, lovindu-ma, facand comparatia cat de fucked-up suntem, inapoiati, necivilizati...si din pacate imposibil de reparat cel putin pe termen scurt. Mai am o speranta in toti cei 100 de tineri care stateau cuminti la coada la Emag asteptand sa isi ridice produsele platite, fara nimic bagat in nimeni, fara draci si nervi, fara sa injuri ca cei de acolo sunt incompetenti. Deci oare se mai poate? Sau totul e pulbere de stele?

Din plimbarile mele prin Europa (e adevarat inca putine insa incerc sa le fac cat mai consistente) am ajuns ca si Em la o concluzie: toaletele definesc foarte bine gradul de civilizatie a unui popor. Am vazut toaletele din Franta, Italia, Ungaria, Austria, mai bune sau mai proaste, dar asa ingrijite ca in Romania nu gasesti prea usor in Europa in care ne chinuim sa facem parte. Dar nu facem parte, decat geografic, pentru ca nu avem cu cine...si nici pentru cine. Suntem ca popor in cacat pana in gat (cum ar zice nasul meu), si unde vezi asta mai bine, daca nu la o toaleta de pe autostrada, infecta, cu 2 cabine blocate si 2 la care nu se inchide usa, cu un barbat care se barbireste la femei, cu pisat peste tot si cacat in locurile esentiale? Astfel incat...hmm, imi antrenez vezica sa reziste pana acasa caci civilizatia de pe partiile de schi si mirosurile de odorizant de toaleta sunt o dulce amintire...Se pare ca saptamanile de evadare vor deveni din ce in ce mai necesare ca prezenta si cantitate.

Sincer ca pe orice carte a literaturii universale am privit-o cu un soi de scepticism cand Radu mi-a recomandat sa o citesc. Nu stiu de ce nu ma pot dezvata de aceasta idee preconceputa legata de scriitorii si titlurile clasice caci in ultima vreme am avut numai suprize placute si cam tot ce am citit pe filiera clasica a rezonat cu ceva din mine, peste tot am gasit explicatii pentru motivele pentru care Camus,Soljenitin, Hesse au luat Nobelul pentru literatura. Dar perspectiva celor 550 de pagini, gandeam eu plictisitoare despre lumea romana nu reusea decat sa amplifice deznadejdea mea. Noroc ca Sienkiewicz intra repede in subiect si introducerea e scurta si punctata cu o poveste de dragoste, tocmai pentru a face asteptarea mai usoara.

Insa, citind cam jumatate din carte, Radu m-a intrebat daca imi place si i-am raspuns ca da, si ca este o carte neasteptata ca subiect. Caci desi la prima impresie este o carte despre dragostea intre 2 oameni, in esenta este o carte despre dragostea fata de Christos, adica o carte despre crestinism. Nu sunt deloc o fire bisericoasa dar nu inseamna ca nu cred in Dumnezeu. Credinta mea este in inima si partial in fapte. Astfel aveam sa descopar in carte exact acea fata a crestinismului pe care o inteleg. Cartea e plina de principii, principiile de la baza, pe care insa multi le-au uitat chiar si cei mai evlaviosi. 

Este o calatorie minunata alaturi de un tanar patrician care urmand dragostea pentru o fata crestina ajunge sa imbratiseze invatataura, si sa se schimbe radical.

Este o carte despre raspandirea rapida a crestinismului si asta pentru ca era o credinta mai buna decat politeismul roman, mai luminoasa, si mai putin sangeroasa.

Sienkiewicz s-a documentat destul de mult asupra istoriei Romei in timpul lui Nero si a suprins inclusiv viata de zi cu zi a oamenilor, a cezarului si a curtii, figura controversata a lui Nero, jocurile, marele incendiu din 64 si prigoana asupra crestinilor.

Apar in carte inclusiv figuri remarcante ale crestinismului: apostolii Petru si Pavel, primii martiri din Roma.

Este o carte scrisa cursiv si care te apropie repede de paginile sale, cu imagini memorabile pe moment dar din care am ramas cu pasajul ce da titlul cartii.

Acele cateva randuri in care Petru se intalneste cu Isus, si cele 3 linii de dialog sunt perfect scoase in relief si nu poti uita prea curand replicile:

Totusi m-am apucat sa citesc cu constiinciozitate si am progresat pagina cu pagina fara insa sa se produca acel declic pe care il caut prin cartile citite...O poveste bine inchegata, credibila, axata mai mult pe fapte si mai putin de personaje.

Si totusi am ajuns in sfarsit si la miezul de nuca al romanului…la acele randuri in care am redescoperit stilul unic al lui Camus, in care am reinteles ca "Primul Om" nu a fost un accident-ci o dovada clara a talentului unui scriitor francez oarecum aruncat in mintea mea in niste sertarase pentru batranete. Si acest declic este modul in care Camus descrie inmormantarile in orasul ciumat. In cateva pagini care au ca subiect inmormantarile, naratorul oglindeste intreaga evolutie a ciumei, poti citi doar aceste pagini ca sa iti faci o imagine, cum a inceput, cum a fost gestionata problema si cum s-a incheiat. Si desi inmormantarile nu sunt nimic vesel, si cand se aduna pot deveni chiar deranjante, totusi in descriere nu se strecoara nimic scarbos, nimic odios, nimic dezgustator. In schimb sunt impresioante cateva din tablourile descrise:

S-a hotărât mai întâi ca înmormântările să fie făcute noaptea, ceea ce dintr-o dată permisese autorităţilor să procedeze fără anumite menajamente. Au putut fi îngrămădite în ambulanţă trupuri din ce în ce mai numeroase. Şi cei câţiva trecători întârziaţi care, împotriva oricărei reguli, se mai aflau prin cartierele mărginaşe după oprirea circulaţiei (sau cei pe care munca lor îi aducea acolo) întâlneau uneori lungi ambulanţe albe care goneau cu toată viteza, făcând să răsune cu sirenele lor leşinate străzile goale ale nopţii. În grabă, trupurile erau aruncate în gropi. Nici nu se rostogoleau bine că lopeţile de var se şi sfărâmau pe feţele lor, iar pământul îi acoperea într-un fel anonim în gropi săpate din ce în ce mai adânc.

Ceva mai târziu, totuşi, administraţia s-a văzut obligată să caute loc în altă parte şi să mai lărgească spaţiul. Curând a fost nevoie să fie incineraţi chiar morţii de ciumă. Dar a fost folosit vechiul cuptor de incinerare care se afla la răsăritul oraşului, în afara porţilor. Pichetul de pază a fost mutat ceva mai departe şi un funcţionar al primăriei a uşurat mult sarcina autorităţilor cu sfatul lui de a se folosi tramvaiele care, altă dată, deserveau cornişa maritimă şi care stăteau acum neîntrebuinţate. În acest scop s-au amenajat vagoanele cu motor şi remorcile, scoţându-se din ele scau­nele, iar şinele au fost întoarse în dreptul cuptorului, care astfel a devenit cap de linie.

Şi în tot timpul acestui sfârşit de vară ca şi în timpul ploi­lor de toamnă, puteai să vezi de-a lungul cornişei, în toiul nopţii, convoaie stranii de tramvaie fără călători, hurducându-se deasupra mării. Locuitorii au sfârşit prin a afla despre ce era vorba. Şi, în ciuda patrulelor care interziceau accesul cornişei, grupuri de oameni reuşeau destul de des să se strecoare pe stâncile care se înălţau deasupra mării şi să arunce flori la trecerea tramvaielor. Şi se auzeau atunci vehi­cule zdrăngănind în noaptea de vară, cu încărcătura lor de flori şi de morţi.

Numai în zilele cu vânt puternic, un vag miros venit dinspre răsărit le amintea că trăiesc într-o nouă ordine şi că flăcările ciumei îşi mistuiau în fiecare seară tributul.

Acestea au fost urmările extreme ale epidemiei. Dar, din fericire, ea nu s-a mai extins ulterior, fiindcă se poate ima­gina că în acest caz ingeniozitatea funcţionarilor noştri, dispoziţiile prefecturii şi chiar capacitatea de absorbţie a cuptorului ar fi fost depăşite. Rieux ştia că fuseseră prevă­zute atunci soluţii disperate, ca de pildă zvârlirea cadavrelor în mare, şi îşi închipuia lesne spuma lor monstruoasă pe apa albastră, el ştia de asemenea că dacă statisticile ar fi conti­nuat să urce, orice organizare, oricât de excelentă ar fi fost, n-ar fi rezistat, că oamenii ar fi ajuns să moară grămadă şi să putrezească pe străzi, în ciuda prefecturii, şi că oraşul ar fi avut parte, în pieţele publice, de scene în care muribunzi s-ar fi agăţat de cei vii cu un amestec de ură şi de speranţă stu­pidă.

Cât despre copil, el a fost transportat la spitalul auxiliar într-o veche sală de clasă în care fuseseră instalate zece pa­turi. Cam după douăzeci de ceasuri, Rieux a considerat dis­perat cazul său. Micul trup se lăsa devorat de infecţie fără nici o reacţie. Foarte mici ganglioni dureroşi, dar abia for­maţi, blocau articulaţiile membrelor sale fragile. Era di­nainte învins. De aceea a avut Rieux ideea să încerce pe el serul lui Castel. În aceeaşi seară, după masă, i-a făcut lunga inoculare, fără să obţină însă o singură reacţie din partea copilului. A doua zi în zori toţi s-au adunat în jurul băiatului ca să-şi dea seama cum decurgea această experienţă hotărâtoare. 

Copilul, ieşit din toropeala sa, se răsucea convulsiv în cearşafuri. Doctorul, Castel şi Tarrou stăteau lângă el de la orele patru dimineaţa, urmărind pas cu pas progresele sau stagnările bolii. [...] Fără să scoată un cuvânt, Rieux i-a arătat copilul care, cu ochii închişi şi cu chipul descompus, cu dinţii strânşi la limita puterilor, cu trupul nemişcat, îşi întorcea mereu capul la dreapta şi la stânga pe sulul de pernă fără cearşaf

Doctorul strângea cu putere bara patului în care gemea copilul. Nu părăsea din priviri micul bolnav care s-a înţepe­nit brusc şi, cu dinţii strânşi, s-a ridicat puţin din mijloc, îndepărtându-şi încet braţele şi picioarele. Dinspre micul corp, gol sub cuvertura militară, urca un miros de lână şi de sudoare acră. Copilul s-a destins apoi încetul cu încetul, şi-a readus braţele şi picioarele spre centrul patului şi, mereu orb şi mut, părea să respire mai iute. 

Mai văzuseră copii murind, de vreme ce teroarea de luni de zile nu alegea, dar niciodată nu urmăriseră suferinţa lor minut cu minut, cum o făceau de azi-dimineaţă. Şi, bine­înţeles, chinul pe care îl îndurau aceşti nevinovaţi nu înce­tase niciodată să li se pară ceea ce era în realitate, adică un lucru scandalos. Dar până atunci, cel puţin, ei se scandalizau oarecum la un mod abstract, pentru că ei nu priviseră nici­odată în faţă, atât de îndelungat, agonia unui nevinovat.

Ca şi cum ar fi fost muşcat de pântec, copilul tocmai se încovoia din nou cu un geamăt subţire. A rămas astfel ghe­muit timp de clipe lungi, zgâlţâit de frisoane şi de tremurături convulsive ca şi când plăpândele lui mădulare se încovoiau sub vântul furios al ciumei şi pârâiau sub suflul repetat al fe­brei. După ce vârtejul trecuse se destinse puţin, febra părea să se retragă şi să-l părăsească cu răsuflarea tăiată pe un ţărm umed şi otrăvit unde odihna semăna acum cu moartea. Când valul arzător l-a atins din nou pentru a treia oară şi l-a crispat puţin, copilul s-a chircit, s-a retras în fundul patului, cuprins de spaima flăcării care îl ardea şi îşi agita înnebunit capul azvârlind pătura. Lacrimi mari, ţâşnind de sub pleoa­pele inflamate, au început să curgă pe chipul său plumburiu, şi, la capătul crizei, epuizat, crispându-şi picioarele osoase şi braţele a căror carne se topise în patruzeci şi opt de ore, co­pilul a luat în patul pustiit o poză de crucificat grotescă.

Tarrou s-a aplecat asupra lui şi, cu mâna sa grea, şterse micul chip udat de lacrimi şi de sudoare.Paneloux, care se rezema ca prăbuşit de zid, a spus atunci cu glas înăbuşit:

— Dacă trebuie să moară, atunci va fi suferit prea mult.

Rieux s-a întors brusc spre el şi a deschis gura să vor­bească, dar a tăcut, a făcut un efort vizibil să se stăpânească şi a revenit cu privirea asupra copilului.

În sală lumina creştea. În celelalte cinci paturi, forme de corpuri se mişcau şi gemeau, dar cu o discreţie care părea convenită. Singur copilul se zbătea din toate puterile. Rieux, care din timp în timp îi lua pulsul, fără necesitate de altfel şi mai degrabă ca să iasă din nemişcarea neputincioasă în care se afla, simţea, închizând ochii, cum agitaţia aceasta se amesteca cu tumultul propriului său sânge. El se confunda atunci cu copilul condamnat la supliciu şi încerca să-l susţină cu toată puterea sa încă nealterată. Dar, un minut reunite, pulsaţiile inimilor lor se dezacordau iarăşi, copilul îi scăpa şi efortul lui se prăbuşea în vid. El dădea atunci drumul încheieturii subţiri a mâinii copilului şi se întorcea la locul lui.

De-a lungul pereţilor văruiţi lumina trecea de la tranda­firiu la galben. Copilul, cu ochii mereu închişi, părea că s-a liniştit puţin. Mâinile, deve­nite gheare, râcâiau încet marginile patului. Au urcat apoi, au zgâriat pătura aproape de genunchi şi, deodată, copilul şi-a îndoit picioarele, şi-a vârât genunchii în burtă şi a rămas ne­mişcat. Şi-a deschis atunci ochii pentru întâia oară si s-a uitat la Rieux care stătea în faţa lui. În scobiturile feţei Lui, împie­trită acum ca într-un pământ ars, gura i s-a deschis şi aproape imediat a scos din ea un strigăt continuu pe care respiraţia abia îl nuanţa şi care a umplut deodată sala de un protest monoton, discordant şi atât de puţin omenesc, că părea să vină de la toţi oamenii în acelaşi timp. Paneloux s-a uitat la această gură de copil, pângărită de boală, plină de acest ţipăt al tuturor vârstelor. Şi s-a lăsat să lunece în genunchi, şi toţi cei de acolo au găsit firesc să-l audă zicând cu o voce puţin înăbuşită, dar dis­tinctă, în mijlocul plânsetului fără nume care nu contenea: "Doamne, scapă acest copil".

Dar copilul continua să strige şi, jur împrejurul lui, bol­navii se agitau. 

— Trebuie să plec de-aici, a spus Rieux. Nu pot să-i mai suport.

Dar, deodată, ceilalţi bolnavi au tăcut. Doctorul şi-a dat seama că strigătul copilului slăbise, că mai slăbea încă şi că se oprise chiar. Împrejurul lui, vaietele reîncepeau, dar înăbuşit ca un ecou îndepărtat al acestei lupte care tocmai se sfârşise. Căci se sfârşise. Castel trecuse de cealaltă parte a pa­tului şi spusese că s-a terminat. Cu gura deschisă, dar mută, cu urme de lacrimi pe obraz, copilul se odihnea în mijlocul păturilor în dezordine devenit deodată mai mic. 

Hmm nu imi place deloc Bucurestiul in mijloc de toamna acum. Este gri si mohorat, invaluit in ploi marunte,dese si sacaitoare, cu blocuri gri, cu copaci aproape desfrunziti, cu asfalt gri, cu oameni inghesuiti in masini si metrou cu miros de haine ude. Singura pata de culoare sunt umbrelele sub care trecatori grabiti si doamne infrigurate care alearga stramb in fusta, cu picioarele spanzurate pe tocuri fuga fuga spre serviciu.

Nu imi place deloc sa vad cum cainii vagabonzi se chircesc in cabinele de telefon, cum fiecare caine isi duce propria drama in prag de iarna asa cum fiecare om ajunge odata sa se simta ca un caine vagabond.

Detest sa vad la metrou un alt animal care zgribulit tremura din toata blana sa uda, si oamenii care trec grabiti pe langa drame mici, pe langa batrani pentru care scarile rulante care nu merg inseamna o corvoada de jumatate de ora, detest sa nu am unde sa sun ca sa anunt o nedreptate si sa fac sa se schimbe ceva.

Si ma gandeam aseara cu Radu, insirandu-i impresii despre Ciuma lui Camus, cum toata ordinea si toate lucrurile care acum ne dau de furca si ne par probleme existentiale devin fum…O mica schimbare poate rasturna cu totul un echilibru pe care il credeam infailibil.

Oare vrem cu totii sa ne facem viata mai frumoasa sau ne multumim doar sa existam si sa ne taram de pe o zi pe alta?

Am descoperit cartea aceasta groasa si cartonata in mainile fratelui meu si desi subiectul ei-Economie si Societate nu e chiar beletristica buna de citit in metrou totusi m-am agatat de ea…

Am trecut repede peste o introducere ambigua si am intrat in subiect…dupa primele 30 de pagini desi subiectul general era dezvoltarea internetului, maniera simpla, dar bogata in exemple m-a castigat si am ajuns sa citesc in pauza de masa, pe la sedinte etc

Nu va lasati pacaliti, Freidman nu incearca sa desfiinteze geografia ci sa demonstreze o realitate sociala si economica, identificand cauzele schimbarii si propunand si solutii.

Astfel de-a lungul primei parti a cartii Friedman trece in revista cei 10 factori care au dus la aplatizarea pamantului :

-prabusirea zidului Berlinului

-dezvoltarea programelor Open-source

-definirea protocoalelor de comunicatie si standardizarea anumitor limbaje

-uploadingul

-outsourcingul (externalizarea)

-offshoringul

-lanturile de aprovizionare

-insourcingul

-in-formarea (motoare de cautare, encilopedii libere)

-steroizii (adica toate cuvintele noi care s-au incetatenit: wirless, wi-fi…tot ce potenteaza transmiterea de date).

Fiecare factor de aplatizare este o poveste in sine cu cap si coada, si fiecare se leaga de o multime de companii : wipro, infosys, dell, adidas, hp, general electrics, mcdonalds, microsoft,hp,wall mart,jet blue,ups,ibm,rolls-royce,star bucks.

Totusi aceasta nu este decat jumatate de poveste caci asa cum spune si autorul aceste sunt lucruri deja depasite cu care ne-am confruntat…viitorul sta insa convergenta acestora.

Deasemenea ceea ce am apreciat la Friedman este ca realizeaza foarte bine ca aceasta aplatizare va aduce multe lucuri bune doar daca este gestionata corect, insa exista o multime de factori care pot destabiliza echilibrul momentan fragil stabilit in lumea noastra. Spun fragil pentru ca in ultimele 2 mari capitole autorul prezinta in opozitie visul american si noile vise indian si chinez in raport cu toate nemultumirile generate in sanul acestor popoare fie de asigurarile sociale, guvernare etc, fie probleme mai stringente ca saracie, deces, conditii improprii de viata etc.

Incheierea mi se pare foarte pertinenta : « Pamantul nu este si nu poate deveni plat-dar poate deveni mai bun »-Daniel Daianu.

In rezumat…daca vreti sa va apucati sa citit o carte despre lumea in care traim, aceasta e numai buna…si puteti incepe raspunzandu- va la intrebarea : eu cand mi-am dat seama ca pamantul este plat ?

Mi-a aratat azi Radu o replica de pe un blog, nu stiu al cui-deci nu imi asum paternitatea vorbelor care sunt insa foarte bine spuse:

"Calea cea mai usoara mi se pare mai degraba a sta exact unde esti, pretinzand ca vrei sa schimbi in mai bine dar de fapt neschimband nimic (si stiind asta adanc in sinea ta).

Emigrarea inseamna a schimba TOT. Limba, tara, oras, colegi, prieteni, familie. A emigra este unul din cele mai dificile lucruri care le vei face vreodata. Dar este si unul din lucrurile din care vei creste si vei invata cel mai mult."

Am citit in Adevarul de Seara un preambul al articolele din ziarul de dimineata printre care se numara si "Colectarea selectiva in capitala", in care se afirma ca pubelele de colectare selectiva sunt umplute de bucuresteni cu animale moarte si cu resturi menagere...

Ei bine, probabil ca redactorii de la Adevarul au scapat un reportaj de acum 1 luna difuzat la stirile de la ora 19.00 de o televiziune cu audienta in care repoterii au stat langa gunoieri cand au venit sa goleasca containerele.

Ei bine supriza: containerele erau frumos umplute cu plastice/hartie asa cum scria pe ele dar domnii de la salubritate le-au deversat pe toate in marea masina de gunoi...

Ei bine, si cum sa nu ma intreb la ce bun atata munca,daca asa cum au zis lucratorii de la salubritate, desi deseurile sunt presoratate ajung in aceeasi groapa de gunoi...Ei bine atunci de ce sa ma obosesc?

De ce sa sortez acasa cu grija gunoaiele, sa ma plimb cu sacii 15 min pana la cea mai apropiata pubela si sa le las acolo cand pot ajunge mai comod toate in galeata de gunoi.

Si desi credeam ca nu o sa prinda, pubelele sunt intotdeauna ocupate, pe jumate sau mai mult, semn ca ceva se intampla, o rotita sa invarte.

Am vazut deseori numerosi oameni in varsta care veneau cu gunoaiele sortate si aruncau fiecare articol in pubela lui...si asta la o categorie pe care o credeam fara speranta...

Fara nici un ajutor din partea Media, fara nici o campanie, pana la urma proiectul ar fi putut sa dea roade, daca si omului de rand i se da certitudinea ca efortul lui este folositor..

Ca ajuta intru-catva, ca ceea ce el sorteaza se va recicla.

Din pacate nu e asa, si nici nu o sa fie asa prea curand pentru ca autoritatile noastre or sa zaca in aceeasi nesimtire..si atunci cum sa nu emigrezi...sa nu mai stai in trafic 2 h pentru ca nu a gandit nimeni logic ce presupune constructia pasajului de la Basarab si inteligentii de constructori realizeaza problemele abia dupa ce inchid circulatai...2 luni, 4 luni, fara numar.

(credits foto: http://www.salubritate.ro/servicii/colectare,_transport,_sortare,_valorificare_si_reciclare_deseuri_reciclabile/)

The bucket list" l-am vazut si mi-a confirmat ca nu trebuie sa astepti ultimul an din viata ca sa traiesti la maxim, ca sa iti satisfaci dorintele pe care jobul, familia, copii ti le reprima.

Din film mi-au ramas 2 intrebari fundamentale in cap, care li se puneau egiptenilor la intrarea in rai:

Ai gasit fericirea in viata?

Viata ta a adus fericire altora?

M-am gandit la ele si pot sa spun ca sunt fericita in viata, cu sotul pe care il am, cu familiile mele, cu timpul meu liber pe care il petrec pe munte, pentru ca nu am nici un credit la banca pentru care sa imi fac griji, pentru ca putem pleca in vacanta de 2-3 ori pe an in strainatate, pentru ca avem vise, pentru ca fac multe lucruri mici care ma implinesc si imi coloreaza ziua.

Si cred ca am reusit sa aduc o scurta fericire in viata mai multor persoane. Desi nu am salvat vreo viata pana acum, si fericirea mea era doar de weekend totusi, am vazut multe fete zambitoare care descopereau ca in spatele urbanitatii exista libertatate de sfarsit de saptamana, exista o mana intinsa cu o cana de vin, exista pentru batrana pe care am ajutat-o sa traverseze strada un buchet de narcise.

Sâmbătă_ 7 martie_ sub_cărtureşti_ între orele 11:00 şi 20:00