Home

marți, 30 noiembrie 2010

A fi biciclist in Bucuresti

Niciun comentariu: Publicat de Mihaela Diaconescu la 21:52 Etichete: , ,

A fi biciclist in Bucuresti este in mod cert o aventura. Nu credeam asta pana sa lucrez in Pipera caci initial drumul meu, desi lung pana in Militari se desfasura pe piste de biciclisti (singurele cu adevarat functionale –cele pana la Piata Constiutiei)sau prin parcuri.
Acum insa toata toamna am avut de-a face cu adevaratul trafic din Bucuresti. Cu aglomeratia crunta de fiecare seara de la Obor spre casa, cu cainii atotprezenti, cu gropile de canal eventual neastupate, cu lucrarile de reparatie la traseul tramvaiului 16 care au adus pe unica pista din Pipera gramezi de nisip si pamant.
Este o adevarata arta sa te strecori printre masini, sa ai grija la cele care pun brusc semnal dreapta si opresc/paracheaza in spic chiar in fata ta sau la pasagerii din dreapta care au obieceiul sa coboare la semafor si deschid usa fara sa se asigure, numai bine sa te trezesti cu ea in fata.
In plus biciclistul asta e o specie ciudata...in mod cert mai “puternic” decat un pieton (dar doar datorita vitezei) insa insignifiant in fata unei masini, trebuie sa deprinda dificilul echilibru de a se strecura in trafic fara sa ii incurce prea mult pe altii si de a acorda drepturile si prioritatile necesare pietonilor.
Caci de multe ori, in viteza si cu vantul vajaind prin casca uiti ca trebuie sa semnalizezi schimbarea de directie, ori ca pietonii au verde sau ca acolo este o trecere de pietoni pe care poate sa apara oricand un carucior, un copil, un batran etc.
Este uimitor cata libertate de miscare iti da bicicleta, cat de natural iti garanteaza cele 30 de minute de miscare zilnica, insa acestea sunt balansate puternic de noxele venite cadou de la masinile cu care impartim carosabilul.
Pistele-cele mai multe sunt ilogice si aberante si nerespectate nici de soferi (care isi parcheaza masinile pe ele) si nici de pietoni, care merg cu dezinvoltura desi trotuarul e liber. Plus ca acum au introdus aberatia pista comuna pentru pietoni si biciclisti in care in mod cert nu te poti deplasa cu viteza mare caci trebuie sa faci slalom printre mii de obstacole.
Daca mai pui la socoteala faptul ca trebuie sa ai mare grija de bicicleta caci oricand te poti trezi fara ea, oriunde ai lega-o si faptul ca la toate se adauga mistourile soferilor atunci cand te depasesc si vad ca de sub casca ies niste bucle blonde...aventura e completa.
Si totusi nu as putea sta fara ea, tricoul comod, colantii, wind stopperul –haine comode si totusi bine alese in care sa merg fara sa mor de frig si fara sa ajung leoarca la serviciu, casca, manusile, cagula care ma transforma in omul fara chip, vesta reflectorizanta si becurile de la bicicleta sunt un intreg arsenal al unui bicilist eficient.
Imi plac biclele acelea albastre,cu sa lata si cos in fata, pe care pedaleaza fete in fusta atente sa nu isi strice coafura, dar nu ma reprezinta...:). Eu am saua ridicata si abia ating bordura, ma joc cu vitezele si ma asez din timp pe banda potrivita pentru a face stanga sau pentru a face o giratie. Eu valorizez bicicleta ca pe un mijloc de locomtie, simplu, curat si eficient si mai putin ca pe un mod trendy de a fi, dar ma bucur de fiecare data cand vine primavara si o multime de biciclisti ies ca floricele din asfalt...
Imi place ca lucurile incep sa se miste, se pot inchiria gratis bicle doar cu buletinul, se poate merge cu bicla in metrou in weekend si de sarbatori, sunt o multime de ture organizate in oras pentru a arata soferilor ca exista si aceasta specie de participant la trafic si trebuie luata in calcul.
Dar mai e mult de facut, mai e mult de schimbat.
Ar fi nevoie de piste logice si eficiente, ar fi nevoie de campanii de educare a soferilor si pietonilor si chiar a biciclistilor caci multi merg fara casca sau abordeaza traficul si mai ales culoarea rosie a semaforului cu prea mare usurinta. Biciclistii nu sunt nici pe departe niste oameni perfecti, fara defecte, ecologisti si civilizati....Exista si biciclisti care injura soferii ca la usa cortului si biciclisti care nu dau 2 bani pe ecologie sau bun simt...
Insa va invit si pe voi sa treceti peste toate aceste impedimente, sa vedeti bicicleta in stilul vostru propriu, sa infruntati corporationistii la costum cu un cauciuc si niste pantaloni prafuiti si sa aratati ca se poate, ca se poate strabate bucurestiul in lung si in lat, de 2 ori pe zi, eco-style si ca asa cum spunea un personaj preferat al lui Em “nu se poate ca un oras sa fie prietenos in acelasi timp si cu masinile si cu oamenii”.

PS: am masina, sunt sofer dar o folosesc doar in weekend, cu un grad cat mai mare de ocupare si doar exceptional in oras.
Read More

duminică, 28 noiembrie 2010

Opereta mon amour

Niciun comentariu: Publicat de Mihaela Diaconescu la 22:46 Etichete:


Prietenia mea cu opereta a inceput prin clasa a VII-a si a durat tot liceul, pana prin primul an de facultate, cand a fost intrerupta de un...incendiu. De atunci, ramasa fara bucuria mea de saptamana, mi-am gasit inspiratia in...munte
Insa acei 4-5 ani,au fost niste ani superbi sub aspect muzical, niste ani de poveste caci opereta in sinea ei este o poveste. In general o poveste vesela, pentru oameni mari. O poveste cu dans, cu glume si cu muzica. Intruchipeaza DE CELE MAI MULTE ORI buna-dispozitie, este un basm cu happy-end.
Totusi ca sa pot intelege toate acestea si ca sa ma pot bucura de opereta in intregime, drumul a fost lung, si uneori greu. Era ca si cum as fi invatat o limba straina. Mai intai m-a vrajit ansamblul (sunet, dialoguri, costume de gala, premiera). Nu am inteles mare lucru atunci cand am fost prima data dar am ramas ametita cu aceeasi senzatie a fetei care participa la primul ei bal.
Dupa aceea, am inceput sa inteleg franturi, dialogurile si baletul. Eram fascinata de modul in care actorii au si miscare scenica si mai si canta si de linia melodica in sine. Ceea ce se canta insa era departe de mine. Totusi reveneam caci erau de fiecare data alte piese, alte povesti carora le cautam talcul.
Apoi am inceput sa descifrez cuvintele din spatele muzicii. Mai intai pe cele ale basilor si baritonilor, apoi am fost fascinata de vocea de tenor. Urechea mea se obisnuia incet incet cu sunetul si din amalgamul de vocale rotunde, descifram cuvinte. Era ca si cum as fi invatat o limba straina.
Piesa de piesa mai multe mistere se elucidau si sunetele acute din ariile sopranelor deveneau brusc tangibile. Misterul se descifra pas cu pas si operetele lui Strauss imi devenisera familiare. Dupa care am inceput sa adaug noi si noi compozitori: Kalmann, Lehar si noi si noi titluri. Cat de familiar devenise totul: scena, cortina, orchestra, dirijorul, distrubutia, chiar si oamenii care reveneau atrasi de acelasi magnet in sala de spectacol. In sfarsit percepeam opereta ca pe un spectacol sincretic, si ma duceam acolo pentru spectacol. Nu pentru libert,care de multe ori era destul de simplu, ci pentru armonia care se nastea dupa indelungi repetitii inte vocile de pe scena si cele ale instrumentelor din orchestra.
Multe spectacole mi-au ramas la inima, si despre fiecare din ele as putea sa scriu o postare separata. Poate ca o parte din costume si din decoruri erau prafuite, insa ele incercau sa pastreze nota clasica, a timpurilor pe care le cantau. Costume simple sau din contra, rochii cu crinoline ample,frac si ghete de lac, totul era insa vesel si plin de viata. Acum am regasit niste montari triste, negre,inchise sau altele avandardiste cu dansatoare care ies din tort. E adevarat ca poate sa fie socant si atractiv pentru o anumita categorie de specatatori (poate pentru cei mai tineri) insa ar fi mult mai frumos sa se recreeze acele vremuri, sa ramana specatcolul o supapa de iesire din cotidian, o evadare intr-o poveste. Intr-o poveste de dragoste in general,ticluita in cuvinte simple si pe o muzica frumoasa, o poveste la care am tanjit sau tanjim cu totii, o poveste pe care sa ne-o reamintim daca am trait-o.

Prima strofa ar suna cam asa:

Dein ist mein ganzes Herz!
Wo du nicht bist, kann ich nicht sein.
So, wie die Blume welkt,
wenn sie nicht küsst der Sonnenschein!
Dein ist mein schönstes Lied,
weil es allein aus der Liebe erblüht.

A ta este inima mea,
Unde tu nu esti, nu pot sa fiu nici eu.
Asa cum o floare se ofileste
Cand nu este sarutata de soare.
Al tau este cantecul meu cel mai frumos
Pentru el infloreste din dragoste.
Read More

miercuri, 24 noiembrie 2010

Concert Tudor Gheorghe

Niciun comentariu: Publicat de Mihaela Diaconescu la 22:39 Etichete:


Acum cand nu mai gasesc nici o motivatie de a calca pragul Operetei , acum cand refugiul meu de frumos in ale muzicii a fost ocupat de altii, concertele lui Tudor Gheorghe au ramas cam singurul apanaj muzical care imi face placere si probabil din acest motiv incerc sa nu ratez nici unul. Din fericire pentru activitatea mea de weekend, concertele sunt puse in timpul saptamanii insa acest lucru poate sa reprezinte si un impediment. Stand pierduta in scaunul comod sau mai putin comod ce mi-a revenit in imensa sala a Palatului, realizez ca si pentru mine ca si specatator dar si pentru cei care se gasesc pe scena, e din ce in ce mai greu de a face parte dintr-un spectacol si de a transforma un spectacol intr-o experienta senzoriala care sa acapareze intreaga atentie. Realizez ca fata de spectacolele din weekend, timpul de pregatire al specatatorului “de saptamana” pentru a intra in “joc” este mult mai mare. Pare mult mai greu sa ii faci pe oameni, sa isi canalizeze atentia asupra ta ca si protagonist sau asupra scenei, si mi se pare ca e nevoie de o arta, o rabdare si un talent mult mai mare in a structura specatcolul astfel incat sa reusesti sa ii castigi de partea ta, real, cu 100% din ce sunt ei. E o lupta surda a frumosului cu gandurile cotidiene, cu ce ti-a ramas la serviciu de facut, cu ce iti ramane acasa de facut, cu cei ai de facut in weekend. Ai tot timpul ceva de facut si niciodata acel de facut nu inseamna sa stai in loc. Insa pentru mine cel putin Tudor Gheorghe reuseste sa faca acest lucru. Uneori surpind in mine lupta surda care se da intre zumzetul gandurilor si sunetul muzicii, si atunci nu gasesc altceva de facut decat sa alung gandurile ca pe un nor negru, si sa astept ca frumosul sa castige lupta. Aceeasi desprindere o castigi si prin sport insa sunt aspecte diferite. In sport ai povestea ta pe care ti-o creezi zi de zi-prin sudoare, transpiratie si efort. Intr-un spectacol esti parte din povestea altuia, dar o poveste atent aleasa, o poveste cu talc din care inveti, caci in general concertele lui TG sunt atent pregatite de dinainte, exploatand niste teme de pe care nimeni nu a mai sters colbul...Cantece din Bucovina, versurilor celor inchisi in timpul regimului comunist, poezia lui Mircea Micu, interesante paralele intre protagonistii muzicali ai perioadei interbelice.
Imi place studiul din spatele concertelor, atat cel literar pentru a gasi creeatii care sa construiasca o fresca a unei perioade, sau a unei atitudini, cat si cea muzicala precum si adaptarea anumitor melodii, orchestrarea lor si originalitatea cu care este pus spectacolul in scena de fiecare data altfel (cu orchestra simfonica, cu taraf, cu cor, sau pur si simplu doar TG). Imi plac si explicatiile oferite si micile povestiri, menite sa intregeasca informatia, menite sa pregateasca parca sufletul si sa deschida ochii mintii, pentru a absorbi mai mult decat forma de suprafata, pentru a ne face mai permeabili la detalii. Caci o melodie buna e compusa din sute de detalii reusite.
Eu ascult muzica pentru cum suna si pentru impletirea intre solist si instrumente. Recunosc ca sunt mult mai aplecat spre voce decat spre instrumente, si intre o bucata instrumentala buna si una vocala buna, o aleg pe cea vocala. Ma fascineaza vocea si interpretarea si de multe ori ascult de pe youtube toate variantele pe care le gasesc pentru a o identifica pe cea care este mai aproape de inima mea.


Read More

luni, 22 noiembrie 2010

Despre Prieteni

3 comentarii: Publicat de Mihaela Diaconescu la 23:59 Etichete:

O terasa cu folie de plastic si miros original de carciuma. Bere cu pret decent si scaune incomode, fara ospatari si chelneri imbracati la patru ace. Mirosul de carciuma primeaza in orice caz, ramane lipit de tine. Suntem niste alcoolici, niste alcoolici anonimi, si la suprafata pare ca singurul lucru care ne leaga este berea de marti seara (sau de miercuri, sau de cand ne decidem sa o bem). Dar nu este nici pe departe asa, berea este doar un pretext ca sa ne intalnim, este doar un motiv sa discutam ultimile ture, sa facem noi planuri, sa punem pe raboj realitati si sa mai aflam chiar si acum dupa 4 -5 ani de zile noi aspecte despre noi insine. Sunt 4 ani de cand ne vedem in mod regulat si mergem impreuna pe munte. Sunt 4 ani in care ne-am maturizat, uitandu-ma peste poze vad cat de mult ne-am schimbat, sunt insa 4 ani care au legat punti intre noi, in care am invatat sa ne acceptam asa cum suntem: alcoolici si nenorociti, nesuferiti pentru unii. Sunt 4 ani in care avem bancurile noastre, glumele noastre si in care am trecut impreuna peste suparari si am sarbatorit impreuna evenimentele.


A iesi la bere e in mod cert o activitate de socializare pe care o cautam si o asteptam. In fiecare saptamana, in acelasi format. Imi dau seama ca am devenit ermetici, dar daca ai suficiena curioziate ne poti intelege. Em, Claudia, au facut-o si sunt parte din secta.Ca orice secta respectabila primim greu noi membrii si nu cautam prietenii. Glumele noastre, bancurile noastre pot sa fie greu de inteles daca nu ai numitor comun (si e nevoie de un altul decat de bautura, stati linistiti). Totusi, ne adunam in jurul mesei, sau la sfarsit de saptamana in jurul focului sau turceste pe podea, curiosi despre noi insine ca la inceput,filozofi si bagatori de seama intr-ale vietii. Si nu ne plictism neam de aceleasi ocupatii.Suntem atat de diferiti si originali, incat pare greu de crezut ca ne acceptam. Si totusi o facem cu succes si naturalete. Si stim sa pretuim calitatile celui de langa noi si sa trecem cu vederea defectele.

Si nu, nu vreau sa va alaturati si voi acestui grup. Vreau doar ca cei care nu sunteti cu noi sa nu fiti nici impotriva noastra si va mai doresc sa va gasiti si voi niste oameni la fel de speciali cum sunt cei care ma inconjoara pe mine cu care sa va petreceti zilele, tineretea, viata sper.
Each friend represents a world in us, a world possibly not born until they arrive. ~Anäis Nin

Read More

marți, 16 noiembrie 2010

Pipera mon amour

5 comentarii: Publicat de Mihaela Diaconescu la 23:15 Etichete: , , ,


Aveam de mai mult timp in minte sa scriu postarea aceasta…de pe vremea cand orasul era plouat si mohorat, dar nu am mai apucat.Gandurile triste au fost gonite de vremea frumoasa ce troneaza in Bucuresti de saptamani bune.
Totusi pe cat ma afund in Pipera imi dau seama ca locul si drumul pana acolo este Romania, pura, oglinda spoielii de cultura si civilizatie de care ne lovim zilnic.
Pentru Pipera se poate adapta un cunoscut proverb: Inauntru vopsit gardul si afara leopardul.
Adica in toate acele cladiri de sticla, aratoase pe afara cu lifturi si usi destepte stau corporationisti la sacou si pantofi care nu platesc bilet la tramvaiul cu care merg 2 statii si se vaita ca i-a amendat controlorul. Nu spune nimeni ca le ploua in birou sau le cade tavanul in cap, sau ploua prin plafon, ori se zguduie biroul cand in santierul vecin lucreaza picamerul…Nu…nici ca zilnic trebuie sa strabata noroaie pe niste podete improvizate, avand mare grija sa nu murdareasca sau sa nu afunde tocul in noroi.
Sau sa se uite la cainele alb, mort de 2 zile si aruncat pe marginea drumului, pe langa care toti trec indiferenti.
Apoi daca merg pe Petricani, se tin de nas cand merg pe langa lacul Tei, unde in unele zile pute a mortaciune sau pe langa budele ecologice abandonate intr-un timp de cei care au lucrat la reamenajarea spatiului verde.
Si nici ca pe vant se pornesc adevarate mici tornade, care iti baga praf si nisip, in gura, in ochi, ridica pungi si gunoaie de la santierele din vecinatate…Nu, in universul lor rece, delimitat de iarba tunsa periodic si cu atentie totul se vrea perfect.
Doar ca schimbarea nu o sa vina din interior, ci din exterior.
Pentru asta ar trebui ca aurolacii sa nu mai doarma in buricul Pietei Iancului, 3 pe un canal, cu burtile dezgolite, tolaniti dupa ora 9 cand se mai incalzeste.
Ar trebui omorate toate javrele care sar la bicicleta (si lucrez la asta, am unii la Obor pe care abia astept sa ii decimeze masinile cand se pune verde la semafor).
Ar mai trebui ca toti corporationistii frustrati care sunt in mijlocul coloanei blocate pe Petricani sa nu mai claxoneze cu nerabdare…nu o sa mute muntii din loc. Claxoanele astea sunt iarasi o mare pacoste a romanilor. Daca unul claxoneaza incep toti, unul nerabdator, altul pleaca repede de frica si blocheaza tramvaiul care claxoneaza si el. Sensul opus se misca dar nu are unde, si gata intersectia blocata si nervii la pamant.
Si daca credeti ca afara din oras e mai bine…acolo intalnim flashurile… despre astea e o alta poveste
Read More

vineri, 12 noiembrie 2010

Raspuns

3 comentarii: Publicat de Mihaela Diaconescu la 23:20 Etichete: ,


Blogul de mai jos e un raspuns la postarea Claudiei. Si nu este un raspuns pentru ca nu as fi inteles esenta blogului, foarte bine subliniata in ultima propozitie, ci pentru ca simt nevoia sa scriu si despre Pisucul meu...

Si nu prea are sens sa scriu multe, caut prin calculator si descoper un fel de "compte-rendu" scris ca amintire cand mi-am pierdut pisica.


"A fost Pisuc. Dintr-o duminica ploioasa statussul meu pe messenger a devenit foarte pesimist "de ieri ceva s-a rupt in mine si alerg orbeste in nopate cautand fara speranta; imi adun cioburile de suflet din asfalt si incerc sa ma recompun"... caci l-am pierdut pe Pisuc. Pisuc nu e asa cum va imaginati vreun motanel dragut ci o pisica superba, foarte temperamentala, de rasa europeana, copiata parca din reclama de la Whiskas... Cu zgarda rosie antipurici la gat, in plus. Ce sa mai, o frumusete...

Vreo 18 ani nu am avut nici o pasiune pentru animalute, mi-era frica de caini caci ma muscase unul de mica si de pisici sa nu ma zgarie... Dar de ziua celei mai bune prietene ii luasem un pisoi, ca sa-i vindec ranile dupa pisica ei careia i s-au terminat prea repede cele 9 vieti. Insa ea a zis ca ii fac mai mult rau cu nou pisoi, probabil ranile nu i se vindecasera inca, asa ca, plangand l-am luat la mine.
Si i-am implorat pe ai mei sa-l pastram... Nu imi puteam imagina sa ajunga din nou pe strada desi nu aveam vreo atractie spre pisici. A urmat sesiunea si orele de invatat cu pisuc in brate care tragea de tricoul meu molfaindu-l in botic. Cautarile si intorsul casei cu fundul in sus, cand se ascundea pe undeva... Incercarile de a-l obisnui la litiera si nu pe covor. Tipetele mamei cand pisuc mai spargea noaptea cate un ghiveci cu flori. Incet incet am invatat toate nevoile pe care le are... Joaca, iarba, mangaiatul. Ne-am format tabieturi. Sa o perii dimineata sa ne iubim inainte de culcare, sa mancam impreuna la pranz eu la masa, ea la farfurioara ei, ascultam opera si muzica clasica impreuna. Ne placea mult Andreea Bocelli.
Ne-am facut mari, am facut un anisor, am invatat sa mergem la doctor unde nu ne placea deloc. Am devenit un memebru al familiei cu drepturi de pline, care primea cadouri, sufla in lumanari la aniversari, era certata cand facea prostii. Ne-am imprietenit si cu scandurica pe care ne toceam ghearele lasand in sfarsit deoparte fotoliile...
Ce sa mai totul mergea struna...
Nu ne placea de Bunica caci ne facuse ea ceva cand eram noi mici desi in prezenta stapanei se purta ca un mielusel cu noi...
Nu ne mai placea nici de prietenul stapanei caci mi-a luat locul in pat si nu mai aveam loc sa ma cocolosesc la picioarele celei care imi era draga.
Insa am gasit noi prieteni iubitori in parintii ei... Ii asteptam la usa, inspectam pungile si ma ascundeam in sacosi... Ei imi aduceau iarba si trageam o portie buna de joaca impreuna... Mai ales tatal avea o manusa cu care ma luptam pe rupte, verde, cu care ma momea imitand cu degetul mare un soarece...
Stateam noaptea la panda si vanam muste tantari si ce mai aparea interesant, iar ziua o petreceam motaind pe unde imi placea mai mult...
Toate pana intr-o zi ploioasa cand am hotarat sa plec... Atractiile de afara erau prea mari si lumea apartamentului prea mica pentru firea mea temperamentala...
Acum am ajuns in lumea mare, prea mare pentru mine care sunt tot un smoc de blana si trebuie sa invat cum e cu masinile, oamenii, zgomotele, cainii, copacii , gardurile, cum sa nu mor de sete si de foame...
Si poate sa gasesc drumul spre casa dupa aceasta escapada..."


Intre timp am regasit-o stati linistiti, ne astepta sub balcon, timp de 3 saptamani sa mergem sa o luam. Noi fraieri, ea prostuta. S-a intors si nu a mai plecat. Acum barem a lasat de-o parte atitudinea de vagabond-hoinar si a devenit o "doamna" rasfatata si alintata, dar care stie ca nimeni alta pe langa a-ti face viata amara si a avea cele mai necioplite pretentii, stie sa iti redea linistea, este panaceul universal pentru toti cei agitati.


Blana moale si torsul afectuos, modul in care se cocoloseste la picioare, si toate grijile pe care parca le absoarbe din mangaierile sale o fac o companie capricioasa, dar de care nu te poti desparti.
Sunt multe amintiri comune legate de Pisuc, si placerea de a descoperi animalutul de langa tine, de a invata sa comunici cu ea, sa o intelegi si sa te inteleaga, lungul proces de educatie al unui spirit indarjit si emancipat cum sunt pisicile, gelos si posesiv este in mod cert o experienta.
Am vazut-o cum a crescut si cum s-a schimbat sub ochii nostri, ii cunoastem tabieturile, locurile preferate in functie de anotimp (masina de spalat-vara, sub covertura pe fotoliul ei cand da toamna, si caloriferul pe timp de iarna), actiunile care ii plac si o enerveaza in casa.
Iar ea ne stie programul si ne asteapta cuminte la usa...momentan merge pe picioarele ei, dar Cosmin ii spune deja batoza si ma ameninta ca o sa o car cu skateboardul prin casa :).

Read More

It's all about perfect moments

Niciun comentariu: Publicat de Mihaela Diaconescu la 21:28 Etichete:

Intamplator sau nu semaforul de la Ramnic arata verde asa ca imi schimb din mers traiectoria spre casa si cobor pe Ramnicu Valcea. Aici aglomeratie mare si trafic ingreunat, in plus din difuzoarele bisericii pe langa care trec zi de zi se aud franturi de sunete. Ma gandesc ca e slujba, ma gandesc ce sarbatoare mare o fi, ca eu nu stiu nici una...
Cand ajung aproape imi dau seama ca este cor. Dar nu orice cor, pentru ca ceea ce aud suna mult diferit fata de un cor obisnuit din biserica. Imi leg peste drum bicicleta si intru, manata de curiozitate.
Totul suna mult prea bine, ca sa ma poata lasa rece. Erau vocile unui cor profesionist, asta imi puteam da seama de la o posta. Vocile si sunetele umpleau aerul, iar difuzoarele erau bine reglate si nu distorsionau cu nimic muzica, ci din contra amplificau totul, parand mult mai puternic, mult mai inaltator.

Asta am simtit cel putin atunci cand am intrat in biserica. Aici fara difuzoare, totul era mai intim si mai linistit. Era destul de multa lume dar imi gasesc si eu un colt, sa stau sa ascult. Si in acele 20 de minute cat am prins, am inregistrat o suma intreaga de imagini.
- In primul rand o biserica ortodoxa in care se canta (e adevarat muzica religioasa si nu hip-hop) si in care se aplauda sincer. Oameni de toate varstele si de toate conditiile sociale, erau stransi acolo, in fata corului si apreciau cu sinceritate si caldura ce li se oferea prin muzica.
- Ma simteam putin straina, nu de situatie, caci am mai intalnit-o in vest ci de moment. Corul era strans in fata altarului, cu fata la oameni. In fata oamenilor, statea preotul. Si pentru o scurta am avut o imagine a unui preot-pastor. Corul canta cu multa daruire , un imn de marire, in biserica se instalase o stare de gratie, de parca ei erau in cer, iar preotul batea la poarta raiului cu turma sa...Am simtit ca acolo, e stransa intr-un fel o comunitate, unita de niste valori si protejata de cineva mai puternic spiritual.
-Incheierea a fost o varianta pentru rugaciunea Tatal nostru, in care din nou, a fost un moment...special. Vocile de soprana se inaltau si deveneau din ce in ce mai puternice ajutate pe fundal de cele de alto, sunetele curgeau in cascada pana cand s-au unit cu propriul lor ecou. Au fost 2 momente cand parca locul vibra, totul sub magia sunetelor. Au simtit si altii acest lucru, pentru ca atat oamenii au aplaudat din suflet cat si coristii s-au simtit miscati de situatie. Cu totii cei care ma inconjurau aveau intr-un fel ochii mai luminosi...
- Si au ramas la fel si dupa ce corul a plecat, au continuat cu vocile firesti sa cante in cor o cantare cunoscuta de toti. Ma suprindea cum, cu mic cu mare stiau cuvintele. Am simtit ca totusi acolo e un numitor comun, altul decat atitudinea enervanta a babelor din biserica ce se imping la spvedit sau blesteama de cum ies pe usa...

Poate a fost muzica de vina pentru acest moment, si chiar cred ca muzica poate schimba multe.
Din scoala generala am fost mai inclinata spre partea de interpretare decat spre partea instrumentala si in continuare asta este ceea ce caut, perfecta imbinare intre voce si instrument...
Si mie dor de spectacolele de la teatrul de opereta...
Poate ca se vor scoate candva de la naftalina vechile montari (Liliacul, Sange Vienez, Tara Surasurilor), poate va trebui sa astept si eu un copil cu care sa regasesc adevarata opereta...
Sau poate trebuie sa plec mai repede spre Viena, in patria operetei...
Imi amintesc cat de greu mi-a fost la inceput sa inteleg ceea ce cantau oamenii pe scena (in romana). Si probabil ca o sa pot spune ca stiu germana, atunci cand voi putea intelege ariile cantate in germana.

Pana una alta, ca tot mi-am adus aminte, iata un fragment care imi este tare drag:
Read More

luni, 8 noiembrie 2010

Flori, fete si... baieti

Niciun comentariu: Publicat de Mihaela Diaconescu la 23:08 Etichete:



Gabriel Dorobantu - Te rog zambeste, fata frumoasa

Asculta mai multe audio diverse

Read More

vineri, 5 noiembrie 2010

Viaţa, dublu mixt

Niciun comentariu: Publicat de Mihaela Diaconescu la 22:29 Etichete:

Adrian Păunescu Viaţa, dublu mixt

Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Din ce în ce mai singur şi mai trist,
Nici nu mai ştiu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar şi într-o carte.

Mă-ncredinţez iluziei deşarte
Că mă salvează regăsirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viaţă-n minus şi cu plus de moarte.

Şi, totuşi, nu m-a ocolit norocul,
Deşi mi-a fost întotdeauna greu,
Şi-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenuşa să rezume focul.

Şi de-aş cădea, aşa cum cere jocul,
Ca să devin o piesă de muzeu,
Eu tot îi mulţumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat şi-aşa, prea mult, sorocul.

Nu stiu sa spun cand am auzit de Paunescu...probabil in copilarie cand parintii mei rememorau Cenaclul...
L-am regasit apoi cand am inceput sa merg pe munte, in atatea cantece cantate la un foc de tabara.
Au ramas in urma metafore care imi plac:
"Pe muntele negru de frunza de vară"
"Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot"
"cade-n fântâni ziua să urce iar, mâine,
în amintiri satul miroase a pâine"
"sara pe deal nu e decât un amestic
de fabulos, de nebunesc şi domestic."
si poezii pe care nu le-am citit dar pentru care nu este niciodata timpul pierdut. Aceasta postata acum este una dintre ele.
Read More
Abonați-vă la: Postări (Atom)